Pe cap, femeile purtau diferite ţesături și podoabe: marame, năframe, cepse sau cununi, iar bărbații – căciuli. De-a lungul timpului, costumul băraților și al femeilor s-a diferențiat tot mai mult, iar tunica pe care o purtau la începuturi ambele sexe a început să capete caractere distincte. Veșmântul femeiesc s-a transformat astfel in ia românească tradițională din zilele noastre.
Ce este ia românească?
În zilele noastre, portul popular autentic, care amintește de portul dacilor, poate fi întâlnit în multe zone din România, cu preponderență în zonele montane, unde influenţele culturale s-au păstrat mai bine.
În Ii și cămăși românești, Aurelia Doagă scrie că „Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd în portul românesc din întreaga țară.”
Dacă în cazul bărbaților vorbim de cămăși populare, în cazul femeilor folosim termenul de ie populară. Acestea aveau semnificații multiple: acopereau goliciunea trupească, transmiteau un mesaj pentru comunitatea din care făcea parte persoana (unele ii se poartă la nunți, botezuri, altele arată statutul social, meseria, vârsta) și au semnificații magico-religioase (prin motivele, cromatica și lucrătura folosite).
Ia era realizată la început din in, cânepă, lână, iar mai târziu și din bumbac tors la fuior. Era împodobită preponderent cu broderii la mâneci, piept și gât.