Data de 24 februarie marchează începutul anului agricol, momentul reînvierii naturii, timpul când păsările îşi fac cuiburi, iar ursul iese din bârlog. Iubirea renaşte şi ea odată cu natura, iar de Dragobete românii sărbătoresc reînvierea naturii şi venirea primăverii.
Sărbătoarea Dragobetelui are origini străvechi. Personajul Dragobete este moştenit de la daci şi a devenit un protector al tinerilor şi un zeu al iubirii. Dragobetele era zeul tinereţii şi al dragostei. Există multe legende populare legate de Dragobete. Dragobetele mai este numit „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul” sau „Logodnicul Păsărilor”. El era fiul babei Dochia, un băiat frumos şi iubitor, care cucerea repede femeile. Dragobetele a devenit astfel simbolul dragostei la români. Dragobetele este asimilat lui Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană şi lui Eros, zeul dragostei în mitologia greacă. Dragobetele este sărbătoarea iubirii şi a dragostei, echivalentul sărbătorii Ziua Sfântului Valentin, Valentineꞌs Day.
Sărbătoarea Dragobetelui implică o simbolistică puternică. Dragobetele uneşte începutul şi sfârşitul: începutul primăverii şi renaşterea naturii, dar şi sfârşitul iernii şi al petrecerilor, pentru că începe Postul Paştelui. Pe vremuri, în ziua de Dragobete, tinerii îmbrăcaţi frumos se adunau în păduri şi culegeau primele flori ale primăverii. Sărbătoarea continua apoi cu o petrecere, cântece şi jocul numit „zburătorit”. La prânz, fetele fugeau spre sat, iar băieţii alergau după ele să le prindă şi să le sărute. Dacă fata îl plăcea pe băiat, se lăsa prinsă şi sărutată. Sărutul reprezenta semnul logodnei, care era anunţată seara tuturor. Se considera că participanţii la sărbătoare erau binecuvântaţi în anul respectiv, aveau belşug şi erau feriţi de boli. Cei care nu celebrau această zi erau sortiţi să nu iubească în acel an. Obiceiul a determinat apariţia strigăturii: „Dragobetele sărută fetele!”
Când vremea era urâtă, tinerii se adunau într-o casă „să facă de Dragobete”, adică să petreacă, să se joace, să se împrietenească. Tinerii îşi crestau braţele în formă de cruce şi apoi şi le atingeau, devenind astfel fraţi de sânge pe viaţă.
În această zi, bătrânii aveau mai multă grijă de animalele şi păsările din curte. Se credea că acum păsările îşi găsesc perechea pe viaţă şi încep construcţia cuiburilor. De Dragobete se celebra nuntirea păsărilor din cer. În ziua Dragobetelui nu se sacrificau animale.
În unele zone, de Dragobete tinerii se logodesc şi îşi jură dragoste şi credinţă.
Există multe superstiţii şi obiceiuri de Dragobete. Pe vremuri, tinerele necăsătorite strângeau zăpada rămasă, „zăpada zânelor”. Se credea că apa rezultată din topire are efecte magice şi era folosită în descântece de iubire şi pentru înfrumuseţare. Fetele se spălau pe faţă cu apa aceasta ca să devină frumoase ca zânele. De Dragobete, fetele trebuie să se întâlnească cu băieţi, căci altfel nu vor avea parte de dragoste în anul următor. În unele sate acum se recoltează rădăcini de spânz folosite apoi drept leac pentru anumite boli.
De Dragobete trebuie ca bărbaţii şi femeile să fie în relaţii bune. Bărbaţii nu trebuie să supere femeile, pentru că dacă se ceartă, vor avea un an plin de ghinion. Băieţii şi fetele trebuie să petreacă în această zi pentru a avea parte de dragoste tot anul. Tinerii care sunt un cuplu trebuie să se sărute de Dragobete pentru ca flacăra dragostei să rămână aprinsă tot anul.
Treburile gospodăreşti, cusutul, ţesutul, lucrările câmpului nu se fac în această zi. Este permisă însă curăţenia, care aduce spor în casă.
De Dragobete nu trebuie să plângi, pentru că lacrimile vărsate în această zi aduc necazuri în anul următor.
În unele regiuni, în ajunul Dragobetelui fetele îşi pun sub pernă busuioc sfinţit, pentru a-şi găsi iubirea.
Venită din străfundurile istoriei, această sărbătoare celebrează iubirea, dragostea, reînvierea naturii, veselia. Să păstrăm vie această sărbătoare de Dragobete, să o transmitem generaţiilor viitoare, să ne bucurăm şi să iubim viaţa, oamenii şi natura!
